Este marți. Despre casele în care mă întorc

Este marți. Despre casele în care mă întorc

Mai întâi a fost luni. Ziua când a început totul.

S-a creat un site. S-a scris despre traseul colinar marcat, despre cele șapte trasee rurale, despre cele 29 de sculpturi contemporane și poveștile lor, despre începutul celor șase capele, în 1814, și despre denumirea lor. S-a scris și despre cea de-a șaptea capelă - Voi și noi - o capelă imaterială ce reprezintă spiritul comun al celor care au contribuit la desăvârșirea acestui proiect măreț.

Oamenii de la Arta în dar au lăsat să se audă vocile lor. Au vorbit despre ceea ce se întâmplă în jurul unei mese de lucru, despre oameni, idei, întâlniri și acea bucurie care se așază încet, ca o lumină într-o încăpere. Despre locul în care lucrurile încep.

Marțea vine după luni ca o trecere. Ca o ușă deschisă între două case. Iar eu, de fiecare dată când deschid o ușă, simt că intru nu într-un loc, ci într-o viață întreagă.

Marțea mea începe altfel. Începe cu o plecare. Nu este întotdeauna o plecare adevărată. Uneori un miros, o voce, un obiect mă iau de mână și mă duc într-un loc în care n-am mai fost de mult. Poate de aceea am scris cândva, într-un poem, că sunt un dezertor. Nu unul care pleacă pentru că nu iubește, ci unul care pleacă tocmai pentru că iubește prea multe locuri deodată.

Sunt un dezertor

care se mută dintr-o casă în alta.

E bine să ai două case.

Nu pentru că te simți mai bogat,

nu pentru bani,

nu pentru acareturi.

Important este sufletul.

Am două case.

Când spun asta nu mă gândesc la bogăție. Casele mele sunt importante nu pentru ceea ce au în ele, ci pentru ceea ce păstrează. În fiecare ungher locuiește câte o viață. Într-una din ele mă așteaptă orașul, cu zgomotul lui, cu graba, cu ferestrele aprinse seara, și cu oamenii care trec unii pe lângă alții fără să-și cunoască poveștile. În cealaltă casă, mă așteaptă copilăria. Mă așteaptă satul cu liniștea lui, cu tăcerea lui, cu oamenii care se cunosc între ei și își poartă poveștile dintr-o poartă în alta.

Acolo o găsesc pe copila aceea care râdea în soare și voia să nu i se fure timpul de joacă și de alergat pe coclauri. Acolo îi găsesc pe mama, pe tata, pe maica-mare, pe frații mei.

De fapt, s-au mutat cu toții. În cimitirul de-alături.

Dar îi simt aproape. Le simt glasurile, pașii. Sunt plecați și, totuși, locuiesc în mine.

Sunt și omul care știe că acele zile nu se mai întorc. De aceea le ascult cu atenție. Le aud vocile peste tot și nicăieri. Mă bucur și plâng în același timp. Apoi dezertez iarăși dintr-o casă în alta. Alerg înăuntrul meu până scap de strânsori.

Mă apropii de șaptezeci de ani și eu tot alerg. Dezertând mai tot timpul.

Poate că aceasta este viața mea, o trecere continuă, un pelerin între două lumi, care, de fapt, nu sunt două. Sunt aceeași viață, privită prin ferestre diferite.

În fiecare marți, aș vrea să deschid câte o astfel de fereastră. Să vă povestesc despre un loc, despre o voce, despre o amintire sau despre un lucru mic care a rămas mare în mine.

Iar dacă, citind, vă veți aminti și voi de o casă în care nu mai locuiește nimeni, dar în care încă se mai aud râsete, atunci înseamnă că ne-am întâlnit.

Marțea viitoare, poate voi dezerta din nou. Poate într-o altă casă. Poate într-o altă vârstă. Poate într-o amintire care încă mă așteaptă...

Paulina Georgescu

Buzău, 3 noiembrie 2026